Raspunsurile pot fi trimise pana in 25 iunie ora 21:00 prin e-mail (dan_patroc [@] yahoo.com) sau aduse la Catedra (Secretariat  – cu mentiunea “pentru Dan Patroc”). Succes!

ca o mostra, avem un filmulet informativ despre potentialul si modul de folosire al unor interfete creier-calculator pentru controlul unor obiecte virtuale prin activitate cerebrala.

a. Arta Renasterii

Petrarca – Cu cît sînt mai aproape de cel din urmă ceas

b. Stiinta Renasterii

Jean Delumeau – Civilizatia Renasterii (vol. 2)

Să nu afirmăm prin urmare că scena Renaşterii a fost terenul de dispută a două tipuri de oameni, unii tinzînd către raţional, alţii către iraţio­nal. Aceleaşi spirite au fost deseori şi critice şi credule. Cardan a făcut să progeseze algebra, dar i-a făcut şi horoscopul lui lisus. Ambroise Pare a consacrat un capitol întreg din cartea sa, Despre monştri, demon­straţiei că „demonii îşi au sălaşul în cariere”.

Michelet şi Burckhardt prezentaseră Renaşterea sub forma unui timp înnoitor al ştiinţei de după noaptea Evului Mediu. Teza aceasta strălucitoare a fost mai apoi combătută. P. Duhem a văzut în Leonardo un urmaş al ştiinţei medievale şi i-a ataşat dinamica acelui impetuos al scolasticilor din veacul al XW-lea. L. Thorndike a afirmat la rîndul său că ştiinţa şi tehnica pe de o parte, umanismul de cealaltă, se dezvoltaseră separat şi fără acţiune reciprocă. Oare umaniştii nu erau prea tare înclinaţi ia îi creadă pe cuvînt pe Cei Vechi în materie de ştiinţă? Căci ei continuau, precum Le-fevre d’Etaples şi discipolii, să conceapă lumea fizică potrivit schemelor create de Aristotel. Ei îi citeau cu aceeaşi pasiune, îi credeau cu aceeaşi credinţă pe Pli-niu cel Bătrîn şi pe Pliniu cel Tînăr, cîtă vreme ştiinţa unchiului era superioară celei a nepotului. In 1538, mai era publicată în franceză lucrarea unui erudit, J. Boe-mius, Culegere de diverse povestiri din trei părţi ale lumii, ca şi cum America nu ar fi fost cucerită de patru­zeci şi şase de ani. Or, geografia lui Boemius a fost reeditată de şapte ori în franceză între 1539 şi 1558. Se înţelege că, încă din 1493, s-a tipărit faimoasa scrisoare a lui Columb care relata prima călătorie din Antile şi că, în Spania, Pietro Martire a început în 1511 publi­carea primelor sale Decade ale Lumii Noi. Fapt este că înainte de 1550 marile descoperiri geografice nu au interesat în afara peninsulei Iberice decît un număr restrîns de oameni. Producţia tipărită anterior mijlocu­lui de secol al XVI-lea dovedeşte că în toiul umanis­mului, cînd ediţiile şi traducerile din autorii vechi se înmulţeau, publicul cultivat era mai atras de cultura antică decît de noile cunoştinţe geografice. In mod evident, umaniştii erau captivi ai vremii lor. Ei împărtăşeau credinţele astrologice şi lipsa de spirit ştiinţific. In februarie 1527, conjuncţia tuturor plane­telor sub semnul Peştilor a părut că vesteşte catastrofe înspăimîntătoare şi a prilejuit alcătuirea unei mulţimi de tratate: unul dintre ele a fost redactat de Pietro Martire, în celălalt sens, Copernic a ezitat zeci de ani pînă să publice, în 1543, De revolutionibus orbium coelestium libri VI, care nu a suscitat iniţial decît puţin interes în rîndul publicului. A trebuit să se aştepte douăzeci şi trei de ani – adieă anul 1566 – pînă ce lucrarea să fie retipărită. Copernicienii au fost rari în decursul veacu­lui al XVI-lea, iar expuneri ale operei copernicane practic inexistente. Un Petrus Ramus, extrem de ostil lui Aristotel, şi care, în consecinţă, ar fi trebuit să adere la heliocentrismul lui Copernic, a respins noua astrono­mie pe care a declarat-o îngreuiată de presupuneri fi­zice şi metafizice. Apare de neevitat opunerea acestor reticenţe şi slaba aliniere a oamenilor din Renaştere în spatele impulsurilor novatoare în materie de ştiinţă, succesului nemaipomenit de care s-au bucurat Virgiliu, Ovidiu sau Plutarh. Această constatare, pe care o vom corecta mai încolo, ar putea lesne produce dovada unui anumit divorţ între ştiinţă şi umanism.

2. Descartes

MEDITAŢIA ÎNTÎIA (Despre cele ce pot fi puse la îndoială.)

De-o vreme, am prins a-mi da seama că, încă din primii mei ani de viaţă, am luat drept adevărate un mare număr de opinii false, şi că ceea ce am întemeiat, de atunci încoace, bazîndu-mă pe principii atît de prost asigurate, nu poate fi decît extrem de îndoielnic şi nesigur; astfel că, o dată în viaţa mea, va trebui să mă angajez cu toată seriozitatea să mă descotorosesc de toate opiniile pe care le-am acceptat pînă atunci să-mi ocupe încre­derea, şi, dacă vreau să stabilesc ceva ferm şi definitiv în ştiinţe, să încep totul din nou, de la fundamente. Dar întrucît mi s-a părut că această operă este extrem de mare, m-am decis să aştept să ajung la o vîrstă într-atît de matură, încît să nu-mi mai pot pune speranţele într-o alta de după ea; ceea ce m-a făcut să-mi amîn lucrarea aşa de mult, încît de acum înainte cred că aş comite o greşeală, dacă timpul care mi-a rămas pentru a acţiona – l-aş mai întrebuinţa pentru deliberări. Aşadar, acum cînd spiritul meu s-a eliberat de orice griji, şi cînd am izbutit să-mi asigur un trai fără probleme într-o solitu­dine netulburată de nimeni, îmi voi da osteneala în mod serios şi cu deplina libertate să distrug îndeobşte toate opiniile mele vechi. însă, pentru a-mi realiza această intenţie, nu va fi nece­sar să dovedesc că ele, toate, sînt false, ţintă căreia poate că nu i-aş da niciodată de capăt; ci voi considera chiar şi cel mai mic motiv de îndoială ca suficient pentru a le respinge pe toate, aceasta cu atît mai mult cu cît judecata m-a convins deja că nu trebuie să mă împiedic, cu mai puţină îngrijorare, de a da crezare lucrurilor care nu sînt sigure în mod deplin şi neîn­doielnice, faţă de acelea care ne apar în chip manifest ca fiind false. Iar pentru a le îndepărta pe toate nu este necesar ca să le examinez pe fiecare în particular, ceea ce at fi o muncă infinită, ci, întrucît ruinarea temeliilor trage după sine în mod necesar tot restul edificiului, voi asalta mai întîi principiile, pe care se bazează toate opiniile mele vechi.

DISCURS ASUPRA METODEI

In ce ma priveşte, n-am presupus niciodată că mintea mea este cu ceva mai desăvârşită decât minţile oamenilor obişnuiţi. Ba chiar mi-am dorit, adesea, să am gândirea tot aşa de ageră, imaginaţia la fel de limpede şi de clară iar memoria, tot aşa de bogată şi de activă ca oricare altul. Nu cunosc însuşiri mai mari decât acelea care servesc la desăvârşirea spirituală!. Raţiunea sau facultatea de a judeca bine, pentru că este singura care ne înalţă şi ne deosebeşte de animale, cred că este întreagă în fie­care din noi. Mă alătur în această privinţă părerii generale a filo­zofilor care spun că nu există “mai mult sau mai puţin” decât în­tre accidente şi nicidecum între forme sau între firile indivizilor dintr-una şi aceeaşi specie.

Fără nici o teamă de a greşi, spun că am avut norocul de a mă fi aflat, încă din tinereţe, pe unele căi ce m-au condus la nişte consideraţii şi principii din care am întocmit o metodă cu ajuto­rul căreia îmi pare că am găsit mijlocul de a-mi îmbogăţi treptat, pe grade, cunoaşterea şi de a o ridica, puţin câte puţin, la cel mai înalt punct pe care slăbiciunea minţii mele şi scurta durată a vie­ţii îi vor putea permite să-l atingă. De fapt, am cules deja din ea astfel de roade încât, deşi, în judecăţile pe care le fac asupra mea, înclin spre neîncredere, mai degrabă decât spre prezumţie şi, deşi, dacă privesc cu ochi de filozof diferitele acţiuni şi între­prinderi omeneşti, găsesc că nu este aproape nici una care să nu mi se pară zadarnică şi inutilă, totuşi, simt mare satisfacţie în progresul pe care cred că l-am şi făcut în căutarea adevăru­lui, îmi făuresc astfel de speranţe pentru viitor, încât, dacă, între ocupaţiile oamenilor, ale adevăraţilor oameni, există vreuna cu adevărat bună şi importantă, îndrăznesc să spun că este cea aleasă de mine.

Dar iarăşi zic: se poate întâmpla să mă înşel şi să iau drept aur şi diamant ceea ce nu este decât aramă şi sticlă.

DESCARTES